Introducere

În multe rânduri ne aducem aminte cu drag de anii copilăriei care, prea repede, au trecut. De prima zi de gradiniţă, prima serbare, prima zi de şcoală, sfârşitul primei clase, jocurile copilăriei cu juliturile genunchilor, de concursurile de spart becuri cu praştia, de alte şi alte trăsnăi, toate acestea pierdute, parcă, în negura vremii.

Ne amintim cu plăcere chipurile bunicilor, vecinilor şi consătenilor în vârstă, într-un cuvânt, bătrânii satului.

Când vorbim de bătrâni, ne gandim mai puţin la bătrânii cu adevarat bătrâni, gârboviţi de ani şi boli, tăcuţi în neputinţele lor, cărora le păstrăm respectul cuvenit, de multe ori nimic zicând. De cele mai multe ori îi aducem aproape, în minte, pe bătrânii fericiţi, puţini din păcate la număr.

Un bătrân fericit parcă nu arată a om bătrân. Dincolo de toate neputinţele care-l încearcă, are mereu privirea caldă si vocea  blândă. Dacă Cel de Sus îi dăruieşte ani îndelungaţi cu sănătate, nu bătrâneţile îl macină ci mai degrabă începutul sfârşitului visurilor sale. Aceştia sunt bătrânii puternici, care-ţi împărtăşesc trăirile lor, care-ţi pot da un sfat bun la momentul potrivit, pe care-i asculţi cu plăcere povestindu-şi păţaniile, de multe ori exagerate, inventate sau preluate te miri de pe unde.

Un astfel de bătrân, cu siguranţă l-am avut aproape, fiecare dintre noi şi ne-a înveselit după amiezile şi serile de vară. Bunic, unchi, vecin sau pur şi simplu consătean, parcă-i vedem chipul în faţa ochilor, parcă-i auzim vocea…

Nu-l ignoraţi dacă mai traieşte. Dacă a plecat, amintiţi-vă cu plăcere poveştile lui şi daţi-le mai departe. Eu mi-l amintesc cu plăcere şi în rândurile ce urmeaza vreau să vi-l prezint.

Profil

Potrivit dă înalt, mai mult sclab, veteran dă război, cam la 82 dă ani, plăcut la voarbă şi port, gata oricînd şi-ţ’ deie on sfat dă folos, înţălept, trecut pîn mulchie, preceput la  treburile gospodăreşchi. Consecvent în ceea ce priveşchiee îmbrăcăminchia locului

– vara purta: in picioare şclarfe ori săndale niegre, păntăloni niegri, subţîri, strînşi înt-o curauă dă pchiele nieagră, chimeşe albă cu cel mult tri bumbi mici la grumaz (dă obicei, doi dîntrî ei dăzbumbaţ’), zobon niegru păstă chimeşe, clop niegru mai subţîre. Păstă chimeşe şi zobon, cînd iera mai rece , lua vizlicu’.

– iarna purta: în picioare boconci dîn pchiele dă porc, niegri, bocsăliţ’. Cînd meria inghieva, cu treburi importante, lua cizmile dă bocs, bocsălichie ca la armată, dă chie veghiai în iele. Păstă hanie lua rocu’. Pă cap, cuşma dîn pchiele dă oaie, niagră, ‘naltă şi ascuţîtă ca o căpiţă dă paie. Rar dă tăt, pufăia dînt-o ţîgare tip trăbuc, făcută dîn duhan tăiet mînînţăl pă on dărab dă scîndură dă lemn şi împachetat în frunză dă duhan, sămn că să gînghieşchie iel cinie şchie la ce.

Oamini buni! Aista-i,

Bace Toghiere!

Dicţionar: şclarfe – şlapi; bumbi – nasturi; grumaz – gât; zobon – vestă; clop – pălărie; vizlicu’ – vestonul; boconci – bocanci; bocsăliţ’ – lustruiţi cu cremă de ghete; cizme dă bocs – cizme din piele, înalte, ce se lustruiau cu box; rocu’ – palton ţărănesc, mai scurt; cuşma – căciulă din piele de oaie; duhan – tutun; mînînţăl – mărunt; dărab – bucată.

Gheorghe Hodrea